Azi, e despre mine! O filmare care insumeaza pe scurt viata mea pana la cei 34 de ani

 

 

 

Trecutul, prezentul si viitorul meu e legat de voi, toti care m-ati ajutat sa devin ceea ce sunt azi: dragii mei parinti care m-au educat sa imi pese de cei din jur fie ca sunt oameni, animale, plante si prin exemplul lor am inteles ca ajutorul pe care poti sa il oferi celor care au nevoie de tine este luminita aceea care se vede la capatul drumului, in care speri atunci cand simti ca nu mai poti; sotul meu intelegator; prieteni buni carora le pasa de mine neconditionat; copiii din terapie carora le-am oferit toate resursele mele, adultii pe care i-am ascultat si langa care am fost cu sufletul. Si cel mai important pui, fetita mea, care m-a invatat sa iubesc altfel, sa ma bucur de lucruri simple, sa ma minunez de ce imi poate oferi viata, sa imi fie dor de cele mai scumpe manute si cei mai frumosi ochisori chiar si cand sunt langa mine.

 

Da! Nu am intrat la Academia de Politie asa cum mi-am propus la 19 ani! Si nu intamplator, destinul m-a dus intr-o alta directie. Nu a fost un esec, ci lectia pe care mi-a dat-o viata spunandu-mi: vei fi toate zambetele copiilor la un loc si suma gandurilor de recunostina ale oamenilor pe care i-ai ajutat! Asta e rolul tau, Carmen!  Iar vestile grozave de la ei, cei care au plecat pe drumul lor si nu mai au nevoie de mine, imi umplu inima de recunostinta!

 

Mai stiti voi ce i-am spus primului copil cu autism cu care am lucrat si care a plecat pe drumul lui, singurel la gradinita? “Cand simti ca ti-e greu, numara pana la 10 si poti sa te ridici”! 

 

Va multumesc voua, celor care ma apreciati si celor care nu ma apreciati! 

M-ati invatat sa fiu eu, cea de azi!